Uite apa, nu e apa

Câteodată mă gândesc că filmele cu Stan și Bran nu sunt chiar ficțiune. Și cu cât trece timpul mai repede, cu atât îmi dau seama că toate problemele trec pe la fiecare. Încep astăzi prin a vă spune că joia are sigur trei ceasuri rele. Eram destul de plictisit la serviciu. Nu că nu aș fi avut treabă, dar oamenii chiar nu vor să răspundă la telefon joia. Și așteptând eu liniștit să vorbesc cu ai mei dragi clienți, primesc un mesaj de la colegul meu de apartament: „Când ai pauză, give me a call!” Suspect și curios din fire, îi răspund și îi zic să-mi zică prin mesaj, pentru că nu sunt foarte ocupat. Îmi zice că nu poate scrie mesaje și că așteaptă să-l sun. Imediat ce (se sună de pauză) îl apelez. Draga noastră baie, s-a hotărât să ne facă o surpriză. Așa că a ales să facă puțină inundație. Nu de alta, dar ne obișnuiserăm deja fără apă caldă și nu ni se mai părea atât de dubios să facem duș cu apă rece. Țeava de la apa rece s-a spart. Norocul nostru că era el acasă și a oprit apa.

Aștept cu foarte mare nerăbdare să ajung acasă (mai ales că nu mai pot face duș nici cu apă rece) și nici bine nu închid ușa că mare forfotă se aude pe casa scării. Două bubuituri se aud în ușa noastră de la intrare. Mă uit pe vizor și îl recunosc pe șeful scării care era însoțit de un domn cu mustață. Deschid ușa și amabil din fire, zâmbind, îi salut. Primesc un răspuns cu mulți decibeli, din care aflu că tavanul băii vecinului de la trei este „făcut de comandă”. Minunat. Am coborât să rezolv problema, așa cum mi-a spus. În fața blocului nu era nimeni, vorbesc cu șeful scării și îmi zice că vine mai târziu pe la noi să vorbim. Am așteptat noi până pe la ora zece, frumos îmbrăcați (așa cum așteptam preotul de Ajun), dar nu a mai venit nimeni.

Vineri dimineață mă întâlnesc cu șeful scării și îmi zice că instalatorul poate ajunge la noi abia luni. (?!?!?!?!) Și noi ce facem până luni? Nervos, iritat și posomorât aștept să se termine și ziua de vineri (o zi la fel de neinteresantă) și mă întorc acasă. Vecinul de la trei nu a mai zis nimic de atunci (sper nici să nu mai zică) și instalatorul vine abia luni. Ok. Mai știți cum se spală oamenii la țară? Merg la fântână, aduc o găleată de apă rece și cu cănița toarnă câte puțin. Exact același lucru îl facem și noi, doar că noi folosim robinetul de la bucătărie.

Iată că weekend-ul vine cu o nouă surpriză. Vicepreședinta asociației de locatari îl caută pe proprietar deoarece acesta trebuie să participe la o ședință cauzată de datoriile uriașe de la asociație „Spuneți-i să vină, deoarece riscăm să rămânem și fără apă rece.” Oare se poate să apară mai multe probleme? Sau, mai stau și mă gândesc: „Dintre toate cele peste un milion de blocuri din București, cum oare l-am nimerit eu tocmai pe acesta...”

Viața e frumoasă, pentru că avem librării mari, care au toate cărțile și nu trebuie să așteptăm comanda. Magazinele sunt pline de mâncare și parcurile de umbră.

Intrăm într-un soi de monotonie...

Nu am mai scris nu pentru că nu am avut timp sau chef, ci pentru că nu s-au mai întâmplat foarte multe lucruri care să necesite o postare. Încă de când am început acest nou blog m-am gândit că am să ajung la momentul în care nu voi mai avea așa de multe de spus, dar cred, că dacă scriu cel puțin de două ori pe săptămână, tot vă pot ține aproape de blogul meu, așa-i?

În ultima perioadă, nu am făcut nimic altceva decât să merg la serviciu. Weekend-ul s-a transformat în zi de rezolvat probleme pe care nu le pot rezolva în timpul săptămânii deoarece sunt mereu la birou. Partea cea mai frumoasă este când trebuie să mă apuc de făcut curat. Așa că eu și colegul meu de apartament, am petrecut iar câteva ore între mașina de spălat și produse de curățat. Întrebarea „ce mâncăm azi?” începe să mă irite. Și nu pentru că nu am avea bani cu ce să ne cumpărăm de mâncare, ci pentru că nu prea avem ce găti. Vrem ceva ce să țină de foame, să fie bun și să ne țină măcar două zile. Mai mult de atât, mai vrem și ceva dulce. Așa am ajuns să căutăm pe internet tot felul de site-uri de gătit și am descoperit că sunt și rețete video. Descoperire care ne-a amuzat copios. Am răs ca la un stand-up comedy și apoi am dat pe repeat câteva faze, pentru că erau foarte amuzante.

La serviciu e bine. E mai greu decât am crezut. E greu să vinzi oamenilor. Piața e plină de tot ce vrei și oamenii au învățat să zică nu. Această negație care, de-a lungul timpului, a omorât oameni, a despărțit familii sau a împiedicat nașteri. Mă gândeam într-o zi (după ce auzisem mai bine de o sută de variante de nu) cât de frumoasă ar fi viața dacă am fi mai optimiști și mai afirmativi. Cât de frumos ar arăta lumea dacă am ști să fim mai deschiși și mai toleranți.

Că aici e cald, nu cred că merită să vă mai zic. Eu m-am obișnuit deja să fac duș doar cu apă rece și nu mai simt că este atât de rece apa. Dar ce fac doi băieți când descoperă în baie un șampon pe care scrie „silver effect”? Am pus mâna pe telefon și am sunat-o pe colega noastră. Ne-a explicat ea că este un șampon care oferă nuanțe argintii. Bineînțeles, mi s-a părut foarte interesant să par mai bătrân și am aplicat șamponul la spălat. M-am uscat și am așteptat să apară nuanțele...

Așteptarea s-a încheiat a doua zi dimineață, după ce am sunat-o iar pe colega noastră și i-am spus că șamponul ei nu are niciun efect. Bineînțeles că noi nu știam că trebuia să ne spălăm mai întâi cu șampon normal și abia apoi să aplicăm „minunea”.

Ieri, după o zi lungă de serviciu, m-am delectat cu un film la cinema. Da, e foarte frumos că avem cinema (și e chiar aproape de noi). Am văzut filmul Lucy. Un film în care, personajul principal, Lucy, reușește să-și folosească creierul la capacitate maximă. Interesant este că regizorul a urmărit toată povestea făcând analogie la teoria evoluționistă și la regnul animal. Recomand filmul cu toată căldura.

Închei prin a vă spune la ce mă gândeam într-o seară înainte să adorm. Ce-ar fi dacă și noi (oamenii) am avea nevoie de un încărcător? Așa cum este nevoie pentru laptop, telefon, tabletă, calculator sau orice alt gadget pe care îl mai folosim? Vă imaginați ce interesant ar arăta lumea când ar rămâne fără baterie?

Timpul se calculează în ore. (vorbim despre profit, nu despre zâmbete)

Am promis că scriu despre timp. Iată-mă scriind. Iar. M-am uitat peste ce am mai scris eu și mai am vreo două eseuri despre timp. Poate că mă fascinează timpul, sau poate că mă sperie. Nu știu de ce scriu atât de mult despre asta. Și nu sunt singurul care face asta (sau a făcut). Și M. Proust și T. Mann au scris. Bineînțeles, au scris mai mulți, dar despre ăștia doi îmi amintesc acum.

Timpul fuge mai repede decât ați putea să vă imaginați. În București timpul nici nu se mai calculează în minute. Cea mai mică unitate de măsură a timpului este ora. Totul se rezumă la „ajung într-o oră”, „fac o oră până la tine”, „maximum o oră”. Toată viața se calculează în ore. Și cred că e încă bine, mai tristă va fi povestea poate când timpul se va calcula în zile, sau poate nu se va ajunge la asta niciodată. Dacă luăm în considerare cam cât de repede evoluează tehnologie, există posibilitatea, ca undeva în viitor, să se inventeze și alte unități de măsură care să fie mai mici decât secunda/miimea de secundă.

Dar până se va ajunge acolo, eu vă zic azi că în timp se calculează și trezitul de dimineață (cu o oră mai repede să ies din casă) și apoi mai calculez o oră până ajung la serviciu. Cum e la serviciu? Păi cum să fie... În ore calculez conversațiile la telefon și tot o oră e pauza mare și o oră e trainingul și o oră mai e până se termină programul. O oră îți trebuie să înveți speech-ul. Într-o oră reușești să vinzi tot, sau nimic. Mi-am propus să mă mai uit încă odată la The Wolf of Wall Street. Sunt sigur că acum l-aș înțelege altfel. (sau poate acum l-aș înțelege).

 Dacă mi-ar fi spus cineva că primul meu job în București va fi în domeniul vânzărilor, i-aș fi râs sarcastic în față. Nu aveam nicio idee (ascunsă măcar în subconștient) despre ce înseamnă vânzările (fie ele directe sau prin telefon). Este o lume nouă pe care eu abia o descopăr. Asemeni unui copil căruia masa din bucătărie îi pare uriașă și străină, așa și mie mi se pare lumea asta. Este fascinantă. Sunt interesante toate tehnicile de abordare. Totul este nou și tentant. Vrei să știi mai multe, vrei să înveți mai multe și cel mai important... vrei să fii cel mai bun. Te interesează să vinzi mai mult decât X sau Y. Ești tentat să promiți marea cu sarea pentru o vânzare. Dar nu o faci! Îți amintești că în urmă cu ceva timp, îți spunea bunica ceva despre bunul simț și despre adevăr/dreptate. Și onest și sincer începi să vinzi. Mai greu, dar vinzi.

Am avut grijă până acum să le zic tuturor că sunt din Suceava. Toată compania știa. Și asta am să fac mereu. Am să mă bucur mereu de condiția de „moldovean” (bucovinean) și am să fiu mereu mândru cu Suceava mea. Orașul care m-a format ca om, orașul în care am fost educat și pregătit pentru societate. Suceava mi-a oferit tot ce aveam nevoie și acum mulțumesc pentru tot.

Nu, nu sunt melancolic și nicidecum nu tânjesc după ce a fost. Sunt mai pregătit ca niciodată pentru mai mult. Dar nu am să fiu niciodată un „bucureștean”. Mereu voi fi moldoveanul sincer și vesel.

În altă ordine de idei, astăzi se certau vecinii pentru locurile de parcare, conversații pline de dovada bunului simț și a educației alese. O conversație pe care eu am urmărit-o liniștit de la geamul bucătăriei de la etajul al patrulea. Și încă ceva. Dacă toată lumea îmi zicea în Suceava că merg prea repede, se înșela. Oamenii, aici, merg mai repede decât mine. Sunt mereu cu un pas înaintea mea. Dar azi am reușit să prind metroul schimbând la Unirii și azi am reușit să prind și loc în metrou. Este foarte interesant să vedeți ce tehnici interesante au oamenii. Cum reușesc ei să prindă locul pe scaun în metrou încă dinainte să urce. Sau să vedeți  ce frumos arată grupurile de oameni, dimineața la ora opt, care merg ca niște roboței teleghidați. Toți în același pas, balasându-se de pe un picior pe altul. Să vedeți cum nimeni nu are nicio expresie și nimeni nu mai realizează pentru ce sunt făcute colțurile gurii. Oamenii nu mai zâmbesc pentru că nu au Timp. Au o oră să ajungă la serviciu. Sunt plătiți pentru profit, nu pentru zâmbete.

Autobuz sau „decât mașină”?

Autobuz sau mașină? Aceasta este întrebarea care mă nedumerește de o săptămână. La fel ca Hamlet, mă cufund în meditații nocturne și încerc să ajung la răspunsul final. În Suceava se face o diferență foarte clară între mijloacele de transport. Știm cu toții ce reprezintă o mașină (este, de regulă, automobilul personal, de mici dimensiuni, pe care majoritatea oamenilor îl dețin) și ce este un autobuz (un autobuz este mijlocul de transport în comun, pe patru roți, cu locuri pe scaune de până la 28 și în picioare cât încape). În București această diferență nu se face...

O prietenă îmi povestea, în urmă cu ceva timp, că în primul an de facultate, o colegă de grupă (din București) i-a propus să meargă acasă cu „mașina”. Entuziasmată, iese alături de ea din facultate și se îndreaptă spre stația de autobuz. O întreabă unde este mașina și surpriză: „Păi trebuie să vină.” Așa a aflat ea că aici, mașina este egală cu autobuzul. Așa am aflat și eu.

Proaspătul filolog din mine a încercat să găsească răspunsul corect la această confuzie. Probabil, este mult mai ușor să folosești un termen general pentru a denumi mijlocul de transport în comun și din dorința de a vorbi cât mai repede și cu cuvinte pe care să fie cât mai siguri (mulți oameni dețin un vocabular foarte sărac) folosesc termenul general „mașină”. Greu este pentru mine, care timp de 21 de ani am făcut această distincție și acum, ar trebui să-i zic general „mașină” ca să fiu ca ei. Dar cum eu nu vreau asta, am să-mi păstrez cuvântul în vocabular și am să-l folosesc în continuare.

O altă problemă, foarte gravă de această dată este folosirea incorectă a adverbului „decât”. Bucureștenii îl folosesc cu sens cantitativ: „Am decât un măr.”, „Am fost decât o oră la serviciu.” sau mai frumos zis „Am iubit decât o dată.” Corect este să folosim adverbul cu sensul său PROPRIU, adică este un comparativ de inegalitate: „Ea este mai mică decât mine.”

Exemple sunt foarte multe, dar nu are rost să le scriu eu aici, sunt sute de texte care dezbat această problemă. Deși nu mi-am dorit, postarea din această zi s-a transformat într-o postare dedicată limbii române care se îndreaptă ușor, dar sigur, spre pieire.

Închei astăzi prin a vă spune două lucruri:
1. În timp ce scriam, mi-a luat foc priza din cameră.
2. Că bine mai zicea Marin Preda „timpul nu mai are răbdare cu oamenii.” Dar despre asta am să vorbesc mâine, despre timp și preconcepții.

Viață de „om mare”

Diminețile încep de fapt simplu. Un bol de lapte cu cereale, apoi o cafea fierbinte. Mai arunc un ochi pe facebook și scriu pe blog. Simplu și frumos. Dar cu toate acestea, zilele se descoperă diferit cu fiecare oră ce trece. (Că tot am meditat asupra duminicii.) Prima zi de muncă mă găsește ca pe un copil care, în prima zi de școală e emoționat până la lacrimi. Nu știam exact la ce să mă aștept. Știam că e o companie mare, știam că trebuie să încep un coaching, dar nu știam cum va fi.

Drumul l-am învățat deja. Nu e așa complicat pe cât mi s-a părut la început. Dar aglomerația de dimineață/ seară nu se compară cu nimic. Ideea stă în felul următor: dimineața toată lumea miroase bine. Oamenii sunt destul de tăcuți (abia s-au trezit și n-au chef de drumul pe care îl parcurg poate de ani buni), dar seara... Noroc de geamurile deschise care mai primesc câte o bucată de aer din afară (curat să zicem).

Companie mare, oameni mulți, gălăgie, nervi, stres, plânsete, concedieri sau angajări, glumițe, ironii subtile, râsete sau discuții despre cărți, filme, muzică sau artiști. Toate astea se întâmplă într-o singură zi. În prima mea zi din restul vieții de „om mare”. Chiar mă gândeam astăzi de ce oare mi-am dorit eu să se termine mai repede facultatea și să mă angajez? Chiar nu știam ce înseamnă asta. Adică, fiți atenți: dimineața te trezești la 7, mănânci, bei cafea și la ora 8 ieși din casă. Ajungi la serviciu, muncești și aștepți pauzele. Seara te îndrepți spre casă și te gândești că frigiderul e gol și nu prea ai chef de gătit, ai de pus haine la spălat și trebuie să mai înveți ceva pe a doua zi. Și așa va arăta toată săptămâna. Sâmbătă vei fi prea obosit să ieși, iar duminică nu vei sta mult deoarece luni lucrezi de dimineață. Serios?! Așa arată viața de „om mare”? Unde-mi rămân ieșirile târzii din timpul săptămânii și chiulurile de la cursuri doar pentru că nu aveam chef să merg... Something went wrong...

Meditații de duminică

Sunt multe motive pentru care am ales să mă mut în București, dar unul dintre ele este că îți oferă diversitate în weekend. Adică poți să te distrezi cum vrei și cu bani puțini, dar și cu bani mulți, evident. Eu, spre exemplu, am ales să ies cu doi prieteni ieri. Și după ce am descoperit și o parte din cartierul Titan, am ajuns în parcul Herăstrău. Vreau să spun acum că Bucureștiul nu este chiar atât de plin de praf, asfalt încins și blocuri gri și murdare. Bucureștiul are parcuri uriașe, care sunt așezate chiar și în centru și care sunt adevărate oaze de liniște. Parcurile sunt curate, sunt bine întreținute și ce poate fi mai frumos decât să stai pe iarbă, la umbra unor copaci bătrâni și să de bucuri de natură. Flori, păsări, copii care abia învață să meargă, filme în aer liber, concerte la metroul de la Universitate, concursuri de sport, sau de ce nu, filme și muzică proiectate chiar în Gara de Nord. Bucureștiul oferă de toate, pentru toți, iar cel mai important lucru este că, toate cele menționate de mine, sunt GRATIS. Nu trebuie decât să ai o cartelă de metrou cu două călătorii și o sticlă de apă la tine. În rest, bucură-te de weekend.

Azi e duminică. Ziua în care ar fi frumos să ne întoarcem privirea către Dumnezeu și să-i mulțumim pentru tot. De când am ajuns, am căutat cu privirea, curios, bisericile. Nu sunt multe, dar sunt micuțe, vechi și emană energie pozitivă. Alături de mine este o bisericuță albă, din lemn, cu perdeluțe la geamuri și o grădină nu prea îngrijită. Săptămâna asta nu am văzut pe nimeni să se oprească la poarta bisericilor și să facă cruce. Nu am văzut niciun magazin care vinde iconițe, niciun călugăr care strânge bani pentru biserică și nici nu am auzit pe cineva vorbind despre Dumnezeu. Oare mai are loc Dumnezeu într-un București atât de agitat? Mai știu oamenii că pe lângă serviciu, mâncare și distracție, mai este o latură ce trebuie îngrijită. Acasă (în Suceava) duminica dimineața auzeam mereu clopotele bisericilor. Trei biserici sunt doar la mine în cartier. Și oamenii merg înspre ele.

Dar poate nici măcar nu este vina noastră (a oamenilor). Poate societatea s-a construit în așa natură încât nimic să nu mai fie important decât realitatea imediată. Totul se învârte în jurul banilor și a mâncării. Trăim ca să mâncăm, nu mâncăm ca să trăim. Cu bani putem cumpăra orice, dar viața nu se poate cumpăra.
Și iată-mă ajuns într-o zonă de meditație profundă. Nu acesta era scopul postării de astăzi, dar duminica, este ziua în care nu-ți vine să faci nimic. Poate să ieși pe după-amiază într-un parc mare și să te plimbi o oră cu bicicleta. Dai drumu la muzică, îți pui căștile în urechi și pedalezi de-a lungul parcului, mergi peste podul care acoperă lacul și urmărești linia copacilor ce fac umbră asfaltului obosit.

„Știți unde e poliția?”

Ne apropiem de finalul primei săptămâni de București și este momentul perfect să facem un bilanț. Este, cred, cea mai nebună săptămână pe care am trăit-o până acum. Am mers aproximativ vreo 60 de kilometri săptămâna asta, am fost la diferite interviuri și am reușit să mă angajez. Dar, cel mai mult mi-a plăcut ziua de vineri. De ce? Pentru că a trebuit să scot câteva acte. Și cum România este fruntașă în birocrație, hai Alex dragă și caută xerox-uri, poșta sau o secție de poliție de unde îți poți scoate cazierul.

Știați că nimeni nu știe unde sunt secțiile de poliție? Nici chiar polițiștii comunitari care se plimbă pe stradă. Singurul de la care am aflat o informație consistentă a fost un domn care vinde bilete la Bingo. Și pe lângă faptul că am găsit o secție de poliție foarte departe, poșta era și mai departe de acea secție. Și schimbă metrouri, stai la rând, ceartă-te cu doamna de la poștă care nu știe să scrie la calculator și apoi mergi la poliție și rezolvă-ți problema. Încă un lucru demn de notat este că atunci când întrebam despre poliție, oamenii se speriau și se simțeau într-o postură defensivă. Odată ajuns la sediul firmei cu toate actele, am intrat în biroul șefei. Acolo mai era o domnișoară care a luat job-ul. Întâmplarea face că și ea a terminat tot Litere (în București) și stă pe o stradă paralelă cu a mea. Dar, am avut marea împlinire de a demonstra, încă odată, că bucovinenii, sunt buni și că universitatea din Suceava nu e așa de nesemnificativă (cum ar crede unii). Aveam de făcut o caracterizare și eu am făcut-o imediat. Domnișoara însă, s-a cam chinuit să-și găsească cuvintele. Sunt grele propozițiile care au și subiect și predicat...

Ok, asta am rezolvat-o. Dar ce spuneți de următoarea întâmplare? Eu, de când am venit, nu am cumpărat bilet la RATB. Știți cu toții că nu sunt controloare în autobuz și controlul vine foarte rar (sau nu prea vine) și eu am de mers 4 stații de la mine acasă la metrou. Nu e așa mult. Așa că am căzut de acord (eu cu mine) să nu mai dau 1,3 lei pe RATB. Zis și făcut. Și timp de o săptămână așa am făcut. La polul opus se află colegul meu de apartament. El își plătea fiecare cursă și zicea că e mult mai sigur și ușor așa, decât să stai cu stresul că te prinde (are și el dreptate). Ieri însă, s-a hotărât să nu mai plătească autobuzul. Ghiciți ce?? L-a prins controlul.... Bineînțeles, scuzele de rigoare, „știți că eu...” „probabil nu a mers...”, dar nici pomeneală. Domnul „controlor” știa una și bună; trebuie să taie chitanță și să primească banii. Ca să vezi ironia sorții. Eu tot nu am luat măsuri în acest sens, dar știți voi vorba cu ulciorul, nu?

În ceea ce privește mâncarea, aseară mă simțeam ca o mamă plictisită. Nu știam ce să mai fac de mâncare. Cred că vă dați seama că în cartea mea de rețete sunt doar 2, 3 feluri. Așa că ieri, intrasem în panică de idei. Habar nu aveam ce să mănânc. În cele din urmă am găsit ideea perfectă. Cartofi deja tăiați și congelați, îi pui în ulei încins și...poftă bună. Mai adaugi puțină mozzarela și un ou și așa arată cina perfectă.
Am încheiat săptămâna cu o bere la doză și aștept weekend-ul. Sunt curios ce-mi oferă.